Ce scoala buna avem!

Nu cred sa fie prea multe universitati in Statele Unite unde sa nu fi activat in ultimii zece ani cel putin un doctorand roman. Sablonul cel mai raspandit e ca avem o scoala atat de buna incat directorii de programe se bat sa aduca studenti romani in departamentele lor. Mai mult inca, patriotismul nostru merge atat de departe incat multi dintre compatriotii nostri considera ca invatamantul romanesc e o floare a evolutiei, un ansamblu de valori tradus in institutii care lucreaza imbatabil: pe de o parte introduci scolerul reticent la educatiune, pe cealalta iese doctorandul gata de Harvard. Beneficiind de lunga procesiune de dascali incepand cu Marius Chicos Rostogan, trecand pe la Spiru Haret si ajungand la Andrei Marga, scoala romaneasca nu ar fi nimic altceva decat singura si demna continuatoare a tuturor nobilelor traditii a doua mii cinci sute de ani de invatamant european.

Sa despicam firul in patru. Motivul acestei analize e acela ca in fiecare societate exista legi similare celei a vaselor comunicante. Se poate intampla ca o caracteristica dintr-un domeniu sa arunce o lumina edificatoare asupra situatiei din altul, daca nu cumva asupra intregului ansamblu. Si s-ar putea sa existe hibe destul de mari, ale intregii societati romanesti actuale, care sa-si aiba originea in scoala. O discutie de acest ordin este pe deplin justificata.

Astfel, este esential sa analizam ce anume cere societatea, sistemul educational, de la viitorii medici, avocati, matematicieni, arhitecti, economisti. E vorba de natura cerintelor, a provocarilor la care trebuie sa raspunda tinerii in plin proces de formare.

Cum arata examenele de sfarsit de an in Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti ? E vorba in general fie de cursuri de semestru, care implica 12-14 cursuri a cate 2 ore, fie de cursuri de an, care ridica volumul materiei la 24-26 de cursuri a cate 2 ore. Unele dintre examene cer studentului memorarea integrala a teoriei pe structura unor unitati de informatie de tipul teorema + demonstratie + exemple. Faptul ca cer acele exemple li se pare suficient unor conducatori de curs ca sa acopere si partea de aplicatii: la ce bun probleme cinstite daca studentul ar putea sa invete in loc exemplul de la curs ? Monstruozitatea incepe acolo unde exista cursuri al caror examen final nu cere studentului sa rezolve nici o problema, ori unde problemele cantaresc doar un punct sau doua din nota zece, semn limpede cata pondere acorda respectivul conferentiar aplicatiilor.

Acum sa nuantam: tara arde si noua ne arde de ce fac matematicienii? Ca doar nu sunt ei de vina pentru nenorocirile din economie sau politica. Asta ar putea fi adevarat, dar chestiunea ramane una de mentalitate. Cred sincer ca lumea matematicienilor ar trebui sa aiba si o functie sociala, de a pune pe ceilalti fata-in-fata cu cei ce cerceteaza Ceea Ce Este, cu onestitatea intelectuala absoluta. Cei care - in spatiul culturii - provoaca in fiecare moment si rezolva probleme asa cum toate celelalte meserii, si societatea in ansamblul ei, ar trebui sa rezolve problemele fundamentale care i se ridica in fiecare moment. Dar iata ca la Bucuresti, si ca la Bucuresti in toate celelalte centrele universitare (nu le listez pe toate ca sa nu uit iarasi fantastica Universitate din Targoviste, acolo unde stiinta fierbe in pocale), s-a inventat ceva senzational: un tip de examen la care papagalul unchiului Iosif ar putea lua nota 8 (ca nu rezolva probleme) iar un student excelent, care rezolva problemele dar a uitat demonstratia unei teoreme dintr-un calup de 26 de cursuri a cate 2 ore, ar putea lua nota 7. Cum este incurajat intr-un astfel de context spiritul aplicat, temeritatea de a rezolva, de a gandi si de a interpreta?

Exista oare vreo alternativa? Probabil cea care se practica de zeci de ani in aproape intreaga lume, din S.U.A. in Noua Zeelanda, din lumea araba pana in Taiwan si Japonia: teme saptamanale, aplicatii dozate gradat, lucrari de control in timpul semestrului (si care chiar sa conteze un anumit procent din nota finala) si care sa educe gradat un spirit de rezolvitor, versus cel de spectator pasiv in spectacolul matematicii pe care modelul educativ actual il propune.

Am incercat sa discut aceasta problema cu unii dintre fostii mei colegi de la Universitatea Bucuresti. Cel mai interesant raspuns a fost urmatorul: "Nu se poate sa le dam lucrari de control ! intai, ca nu vor sa vina la seminarii. Apoi, in legea invatamantului scrie negru pe alb ca nota se stabileste prin examen, in sesiune. Daca cineva amesteca alte forme de examinare in sistem, ar putea fi reclamat la Minister."

E o mai veche meteahna a dascalului dambovitean (poate inca din vremea Academiei Mihailene, unde se invata a scrie cu trei feluri diferite de i un singur cuvant in: "Maica-ta de-i vie/Spune-i ca sa vie/Pan'la noi la vie.") de a se privi pe sine drept un asuprit al legii, un functionar marginit de dispozitiile onor.-Minister pe care nu le gandeste, nu le interpreteaza, nu le discuta. Se asteapta inca ordine de sus care sa indrepte, sa alinieze lucrurile. Cel de la catedra nu e un cautator de solutii prin natura lui: de ce sa incerce a inova sistemul de jos in sus, de ce sa incerce a combate anchiloza generala prin propriul exemplu, incepand cu al sau curs? Dascalul valah (care nu are cerinte de cercetare ca sa-si pastreze slujba, cum omologul lui occidental ) poate fi reprezentat posteritatii in pozitia ganditorului de la Hamangia cu creta in mana. De ce oare toate manualele de matematica publicate la Springer Verlag, atat in Universitext cat si in Graduate Texts, contin probleme? Sunt date numai pentru Occident ? E cazul sa listez aici, spre edificare, toate acele manuale de matematica publicate in invamantul superior romanesc in ultimii douazeci de ani si care nu contin nici o problema, nimic aplicat, nimic adevarat ?

Si sa privim lucrurile in intregul ansamblu: cum sunt triati si educati candidatii la drept, medicina, filozofie, istorie? Cat a ajuns sa fie, in economia examenelor, memorie, si cat spirit aplicat sau inventivitate?

Imaginea e aceea a unui camp parjolit de seceta. Nicaieri in invatamantul romanesc lucrurile nu se fac suficient de aplicat. Ceea ce ar trebui discutat in amfiteatru e lasat la usa, din motive de mentalitate, traditie, prostie si logica (fiecare cu logica lui). Monstrul didactic nu e din fire un rezolvitor de probleme, le cam scartaie el insusi cu cercetarea, si de aceea prefera sa omita aplicatiile si problemele, concepand un curs fara dureri de cap, care va scoate absolventi dupa chipul si asemanarea sa. Va ingriji atent ca orice alt tip cultural sa fie eradicat si, la contactul cu realitatea academica contemporana, va rasufla din plamanul drept: "Ce, daca vii acu' din America, inseamna ca poti sa faci pe desteptul ?" in loc ca universitatea sa fie un loc de dezbatere, unde solutiile sã fiarba in retorte, iat-o devenita un loc de liniste si verdeata la marginea unui lac statut.

Din cand in cand cate o voce se ridica si spune adevarul. Luca Pitu scrie despre spatiul cumetrial al Universitatii iesene, acolo unde un examen de doctorat cu protocolul aferent are aura unei nunti din proza sadoveniana. Cateva dintre articolele lui Mircea Mihaies din pagina a doua a Romaniei literare au mentionat anomalii ale vietii universitare de dinainte de 1996 care au generat extensii bolnave in viata politica actuala. Un premier mai mult poet (si inca ce poet!) provine dintr-o scoala de economie unde nici un cadru universitar nu e in stare sa publice o lucrare de cercetare (adica sa rezolve o problema) intr-o revista de top.

De ude ar trebui sa provina managerii dinamici care sa scoata economia la liman? De unde educatorii care sa invete noua generatie sa gandeasca? Lipsa de spirit aplicat e boala care macina din interior intreaga societate. "Nu stim cum sa facem", auzi peste tot. Sa aratam cine sunt de vina: toti aceia care cred ca a memora e o virtute superioara celei de a gandi. in toate domeniile, la toate nivelurile. Nu vreau, cand merg la medicul stomatolog, ca el sa stie pe deasupra pagina 672 din tratat si sa-i tremure mana; as prefera sa-mi puna plomba cu spirit foarte aplicat. Dar cata vreme invatamantul romanesc va mai fi condus de sefi de catedra, decani, rectori, protopopi academici si duhovnice prezidentiale organizati in secreta asociatie a gerontocratiei papagalilor, Romania n-are nici o sansa. Doctorandul ajuns la Harvard nu a invatat in scoala ceea ce stie, ci in afara ei (familie, meditatii, efort propriu) si el e mai degraba anomalia care a scapat sistemului, nu regula. Scoala romaneasca e mai degraba o inchisoare a gandirii decat una care s-o potenteze, iar mitul cu scoala noastra de varf e o mare frauda.

Una dintre posibilele solutii pentru redresarea situatiei in multe domenii in Romania ar fi ca cei care au invatat lucruri foarte aplicate in scoli cu un altfel de spirit sa se intoarca. Cata vreme insertia unei altfel de mentalitati nu va exista, e greu de crezut ca un factor de decizie, scolit in spiritul descris mai sus, stie ce face atunci cand ia cate o masura.

De unde sa iasa solutii din universitatile romanesti, cand peste tot domina un spirit de adormire academica egalat numai de blazarea ratatilor ajunsi rectori si vel-paharnici la rectorat ori decani si usieri de decani. Probabil ca de vina sunt si studentii care accepta prea usor sa auda de la catedre lucruri care n-au legatura cu viata, cu realitatea, cu aplicatiile, uneori nici cu Romania sau cu planeta Pamant. Zeci si sute de universitati, puzderie de absolventi facuti peste noapte, doctorate fulger pe teze prin care bate vantul - toti acesti factori perpetueaza un spirit bolnav imersat in societate de acum in vecii vecilor.

E posibil ca nici trecerea unei generatii sa nu fie suficienta pentru a eradica aceasta boala.

Si ar fi fost atat de simplu...
Bogdan Suceava, Knoxville, 13 mai 2000