...dupa 2 luni

Cred că ar trebui să îmi fac un obicei din a scrie mai des aici. Tocmai pentru situaţii ca asta când simt nevoia să scriu şi nu ştiu cu ce să încep. Ce mi s-a mai întâmplat?
Am ajuns iar în Bucureşti, la Forumul Organizaţiilor Studenţeşti din România - FOSR 2010, un eveniment ANOSR, productiv din foarte multe puncte de vedere pe care nu am de gând să le înşir acum. Oraşul...l-am găsit încă o dată urât, trist şi gri încât nu mă pot imagina trăind acolo, dar am cunoscut alţi oameni minunaţi şi mi-am regăsit prieteni vechi.
Revenind, am finalizat Raportul studenţilor de autoevaluare instituţională a calităţii în "mult prea iubita" Universitate de Vest Timişoara. Asta în timpul altor pregătiri de organizare a banchetului şi a cursului festiv. Aaa, am făcut şi eu un plan de licenţă, în măsura în care am putut să îmi pun în ordine ideile în legătură cu ceea ce vreau să scriu.
A trecut şi Paştele, la fel de simplu şi fără nicio încărcătură emoţională ca şi Crăciunul. O vacanţă predominată de redactarea rapoartelor de evaluare pentru Gala Profesorului Bologna , sperând ca la festivitatea din 23 aprilie să regăsesc oamenii valoroşi pe care i-am întâlnit în evaluări.
Momentan, mă cufund în declaraţiile miniştrilor educaţiei de-a lungul timpului şi alte poziţii oficiale ale Comisiei Europene pe teme de educaţie pentru a pregăti cum se cuvine intervenţiile în şedinţele plenare ale Simulării Parlamentului European. Până atunci, trebuie să concep poziţia Partidului Popular European din Italia, lucru care mi se pare puţin ridicol. Se poate să am un background de cunoştinţe în domeniul educaţiei, însă metoda în care se vrea expunerea lor îmi este total străină, astfel încât se presupune să formulez o poziţie care să cuprindă lucruri pe care urmează să le învăţ acolo, deci....???
Pe ici pe colo, mai sunt mici probleme cu şcoala, oameni care nu acceptă alinierea la noile direcţii ale unui învăţământ centrat pe student şi care, pe lângă faptul că clachează într-un mod tragic în a-şi face datoria, se străduiesc să îi împiedice pe ceilalţi să îşi îndeplinească responsabilităţile. Ne împiedicăm de orgolii personale, incompetenţă şi prostie crasă, dar bănuiesc că mi-am asumat acest risc acum vreo 2 ani. Să spunem că m-am obişnuit cu toate rezidurile din domeniu şi nu mai aştept recunoştinţa nimănui pentru rolul de Don Quijote, dar aş avea pretenţia ca măcar de săgeţi să nu mai am parte.
Cel mai trist lucru în toată partea asta este posibilitatea de a rămăne în Timişoara. Până la o posibilă orientare în carieră, ştiu doar că vreau să plec. Atât ! Unde?!?!